3 case
3 case locuiau pe o alee umbroasă.
Prima era modernă, pătrăţoasă, cu etaj, console îndrăzneţe şi terase pline de verdeaţă. Din loc în loc, ferestre generoase se deschideau spre grădină, respirând cu nesaţ aerul parfumat de cireşul japonez şi de magnolii. Prima casă era bogată, îşi cumpărase pălărie cu panouri solare şi haine groase izolate cu lână şi decorate cu placaje de piatră. Vecinii mai invidioşi şuşoteau că era doar o casă răsfăţată, care nu a făcut mai nimic toată viaţa. Că la ea e răcoare vara, să nu cumva să năduşească şi că are ochelari de soare, să nu i se increţească pielea fină şi albă. Că e risipitoare şi fudulă şi adoră să dea petreceri în fiecare săptămână cu fum de grătare, dans şi muzică şi râsete de copii.
Casa modernă împărţea aceeaşi curte cu mama ei, o casă modestă şi liniştită, care avea doar parter şi pod şi era invelită cu un acoperiş maroniu din ţiglă ceramică. Desi simplă, era îngrijită şi atentă la ţinuta ei, să nu fie şifonată sau pătată. Geamurile luceau de curăţenie, iar de sub ele se iţeau multe muşcate roşii. Prin podul cu miros de lemn zburau uneori porumbei şi îşi găseau adapost zgomotoase cuiburi de viespi.
A treia casă, vecină cu primele două, se găsea într-o curte împrejmuită de un gard de sârmă. A treia casă era foarte bătrână. Prin tencuiala gâlbuie plesnită i se vedea carnea obosită din cărămizi roşii prafuite. Acoperişul de tablă ruginită se desprinsese în câteva locuri şi atârna peste zidul încovoiat de greutate, sprijinindu-se ca să nu cadă de crengile unui cais. Apa şi zăpada umpluseră an de an vechea casă, înmuind-o, râcâind în pereţi, îmbibând-o de mirosuri.
A treia casă se simţea singură şi părăsită. Nu avea copii şi deci pe nimeni să o îngrijească. În tinereţe fusese frumoasă, iar acum îii era ruşine de cum arăta, aşa că s-a aplecat cât a putut după o tufă de liliac, a tras pe ea o perdea de zorele şi s-a împachetat în iederă. Iarna, dezvelită şi îngheţată îşi doreşte zăpezi care să o acopere şi să o amorţească, să nu mai audă cum îi scârţâie căpriorii şi cum scrâşneşte fundaţia. Uneori, îşi doreşte pur şi simplu să se termine totul, să se arunce la pământ şi să se amestece cu el, să uite tot, să nu mai viseze la timpurile în care trecătorii o arătau cu degetul spunând- “Ce casă frumoasă…”
Într-o zi, casa modestă află cu tristeţe de la un porumbel că vecinei celei bătrane i s-a prăbuşit un perete, că se sprijină cu greu într-un stâlp şi că, la o furtună mai puternică, ar putea să cadă cu totul la pământ. Vezi tu, ea nu ştia cât e de gravă situaţia pentru că, fiind construită chiar la limita curţii nefericitei vecine, nu avea ferestre către aceasta prin care să o vadă, din motive de intimitate. Impresionată şi agitată, aşteptă ca fiica ei să se trezească, întrucât acesteia îi plăcea să doarmă mult dimineaţa, şi o rugă să facă ceva să o ajute pe bătrâna în suferinţă.
“Draga mea”, spuse ea, “nici eu nu mai sunt tânără şi ştiu că, la un moment dat, voi ajunge să depind de alţii ca să îmi păstrez ţinuta dreaptă şi acoperişul integru. Suntem o comunitate şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Cu siguranţă putem face ceva pentru ea, ştiu că există case mult mai bătrane care sunt astăzi mai strălucitoare şi mai pline de viaţă decât cele noi.”
Fiica ei încuviinţă şi, fiindcă era o casă sensibilă şi săritoare, în ciuda bârfelor din vecini, se grăbi să îi povestească Arhitectului despre situaţia delicată în care se găsea casa cea vârstnică.
Arhitectul a venit cât a putut de repede, cu trusa lui- caiet, creion, ruletă, aparat de fotografiat. A făcut întâi o anamneză detaliată a situaţiei şi a consemnat totul pe hârtie. A fotografiat casa din toate unghiurile, riscându-şi viaţa şi făcând echilibristică pe bârnele putrede din pod. Casa cea bătrână abia dacă mai putea să îi răspundă la intrebările lui- când a fost construită, dacă e monument istoric, la ce evenimente deosebite a luat parte. Au urmat şi alte consulturi de specialitate- inginerul geotehnician a făcut foraje, dezvelind cu blândeţe fundaţia şi măsurând adâncimea acesteia, inginerul de structuri a întocmit o expertiză tehnică în care a consemnat starea de degradare în care se găsea biata casă.
Pe urmă, o vreme a fost linişte. Toţi se gândeau cu îngrijorare la ce va urma. Unii spuneau că vor intra buldozerele şi că o vor rade de pe faţa pământului, ca să facă loc altei construcţii, noi şi sănătoase. Că mai bine nu chemau Arhitectul şi lăsau lucrurile aşa, decât să îi curme suferinţa într-un mod atât de brutal. Din fericire, arhitectul a decis că, deşi unele modificări trebuie întreprinse, casa cea veche merită să fie refacută şi să-şi recapete gloria de odinioară.
A urmat şantierul, cu zgomot si praf. După fost o munca anevoioasă, bătrâna casa a renăscut, umbrindu-şi parcă vecinele cu aerul său distins, nobiliar. Ferestrele franţuzeşti au fost echipate cu obloane de lemn, decoraţiunile exterioare şi stucaturile au fost refăcute aproape identic cu cele originale, iar acoperişul a fost îmbrăcat cu tabla de cupru. O extindere discretă, transparentă i-a completat o nevoie şi i-a înfrumuseţat o faţadă. Gardul de plasă care o despărţea de vecinele ei a dispărut, bătrâna doamnă fiind astfel primită cu braţele deschise în familia acestora.
Din păcate, aceasta este doar o ficţiune. Din pacate, prea multe case incarcate de poveşti, de spirit, care au marcat imaginea unui cartier devenind repere sau simple tuşe de culoare în stilul unei epoci dispar tăcut, zi dupa zi.