Cand m-am oprit din desenat?

Am desenat azi, pentru prima data in 10 ani, poate. Am facut o schita cu fetita mea dormind- era (pentru mine cel putin) atat de frumoasa si linistita, iar lumina care cadea pe figura producea niste umbre demne de trusa prafuita de creioane B din dulap.

A iesit neasteptat de bine, avand in vedere lipsa de antrenament, dar m-a si pus pe ganduri. Imi placea atat de mult sa desenez, era o vreme cand schitam orice, de la case si peisaje din vacante la gainile bunicii… ce s-a intamplat, de ce nu mai e timp de schite de mana?

De fapt, orice tanar care ravneste la titulatura de arhitect incepe prin a lua meditatii de desen in ultimul (ultimii) an de liceu. Am avut colegi deosebit de talentati, nativ, dar si colegi care au facut progrese fantastice pe perioada meditatiilor. Cert e ca desenul se invata si, dupa multa munca si un profesor bun, eram toti cam in aceeasi zona la momentul admiterii. Desenam decent orice, corect, in orice caz. Artistic? Poate, cativa…

Primii doi-trei ani de facultate au presupus (inca) mult desen de mana, la cursul de Studiul Formei, in atelierul de proiectare, iar antrenamentul avut a prins bine. Ei, cumva, dupa anul trei, tin minte ca si profesorii spuneau ca de aici incolo incep studentii sa uite sa deseneze de mana…nu am crezut, dar e adevarat. Ca orice abilitate neexersata, incepe sa se uite, sa se piarda. Liniile refuza sa mai iasa drepte, hasura se indoaie, desenul pe foite suprapuse este inlocuit de desenul in AutoCAD si, uite asa, cu exceptia schitelor de concept, rapide, o idee de fatada sau de plan, o modificare rapida, un detaliu pe santier sau un releveu, nu am mai desenat nimic de mana.

Nu tu perspectiva de strada in vacante pitoresti. Nu tu portrete mai mult sau mai putin conforme cu realitatea. Zero gaini din ograda.

Pe de alta parte, am vazut schite ale marilor arhitecti care impresioneaza prin idei, si nu prin precizia liniei sau corectitudinea perspectivei. Am ras in barba de handicapul evident in a se exprima grafic al colegilor studenti arhitecti din alte tari, veniti cu burse pe la noi…. dar propunerile lor, asa inabil expuse erau clare si reflectau o gandire solida si corecta – oare nu asta conteaza, in definitiv?

Dar, revenind la desenul ca hobby, este pacat ca uitam tehnici de desen invatate dar si de placerea de a desena. Este pacat ca nu mai avem timp sa privim si sa redam umbrele si luminile de pe … sticla de Cola! temuta si atat de dificil de nimerit proportie a temelor de la meditatii…

Noroc cu copiii nostri, cu ei cu siguranta vom reincepe sa simtim bucuria schitelor de mana…