Tristete
Sunt zile grele, cu lacrimi varsate pe ascuns, sa nu le vada copiii. Cu mesaje citite infrigurat de pe telefon pe Facebook, in timp ce in incapere rasuna, grotesc acum, un cantecel vesel de pe canalele de desene animate. Fetele danseaza.
Am inghetat de cateva ori, cu gandul la prieteni care s-ar fi putut afla acolo atunci. M-am incurajat ca totul e bine, am citit liste, mi-am alungat iar gandurile. Am stins televizorul. Pe urma l-am redeschis, am lasat in fundal muzica, caci tacerea apasa. Gandurile se intorc, ciclic, la drama tinerilor care au pierit, la cei care pier inca. Am decis sa nu explic acum copiilor ce inseamna arsuri sau moarte. Nu am sunat pe nimeni in perioada asta, nu vad cum as putea vorbi despre nimicuri cotidiene cu sufletul ingreunat de tristete. Dar nici nu pot comenta nenorocirea. Da, stiu de ea, da, am vazut, da, sufar si eu. Ce mai e de spus?
Sunt atatea nenorociri in lumea asta, printre care ne strecuram ca niste autisti, imbibandu-ne dupa pricepere, mai mult sau mai putin cu suferinta. Ne uitam in alta directie ca sa putem sa ne traim viata fara vina de a fi fericiti. Sunt multe drame tacute, in familiile noastre sau in lume, batrani bolnavi si suferinzi care se sting singuri, fara sprijin, oameni mutilati in accidente de munca, copii care mor de foame in tari sarace, razboaie, calamitati naturale sau aviatice cu sute de morti si raniti. Pe unele le afli din media, pe altele nu. La unele simti durerea, le acorzi o secunda, o zi din viata ta, poate versi o lacrima, poate donezi bani si te gandesti cat de fericit esti, de fapt. Si te intorci la viata ta.
Acum, ceva e altfel.
Ma gandesc la anii nebuni si tineri in care am petrecut serile de vineri cu colegii si prietenii in Club A si alte baruri, am iubit, am dansat, am ras. Puteam fi eu, de atatea ori, in atatea randuri… Puteau fi apropiatii mei. Nu, nu i-am cunoscut personal pe cei ce s-au dus. Unii au fost arhitecti, oameni frumosi si tineri care au urcat si coborat aceeasi scara elicoidala in Mincu, au traversat aceleasi culoare ca si mine, acum ceva ani… Am respirat, in timpuri diferite, acelasi aer si ne-am hranit mintile flamande cu aceleasi lucruri frumoase. Nu traiesc drama cuiva care i-a insotit o parte din drum in aceasta viata si povestea asta nu e despre mine, este departe de a fi a mea. Dar daca eu, in locuinta mea scaldata in soare si inconjurata de copii veseli nu reusesc de trei zile sa ma desprind de durerea care nu-mi apartine, inseamna ca valul de soc si de empatie este cu adevarat un tsunami. Si ca ne-a inghitit pe toti.
Drum lin.