Mai multe despre dialog
De cate ori trec pe langa un gard sau un balcon cu balustrada de inox opacizate cu policarbonat, stau si ma gandesc, a cui e vina? A beneficiarului, ca nu are gusturi alese si nu pricepe ce e frumos, sau a arhitectului, ca nu s-a facut inteles si nu a justificat prea bine niste principii? Ei bine, eu cred amandoi sunt vinovati, in egala masura.
Clientul, pentru ca ori nu a avut curajul sa spuna ce vrea si de ce are nevoie cu adevarat, ori nu a inteles ca in relatia cu arhitectul este partener si are dreptul sa solicite lucrurile care il fac fericit, in speta de fata, intimitatea. E vinovat pentru ca s-a lasat intimidat de o persoana pe care o plateste. A fost nesigur de gusturile lui, cand trebuia sa sublinieze clar ce se poate negocia si ce nu, ca sa nu brodeze pe urma, ca un copil care asteapta sa iasa din vizorul supraveghetorului, un compromis mai scump pentru toata lumea… atat pentru buzunarul lui, cat si in termeni de imagine urbana. E vinovat pentru ca a continuat o colaborare pe care o simte potential conflictuala, nefireasca, nemultumitoare, cand putea sa aleaga alt arhitect, cu care sa rezoneze mai mult, pentru proiectul sau.
Arhitectul, pentru ca a construit casa pentru el, nu pentru client, autosuficient si poate arogant in incercarea de a face ceva “frumos, modern”, fara a cauta prea mult sa inteleaga stilul de viata al beneficiarului, blazat in demersul sau si lipsit de empatie pentru un om care e pentru prima data in fata unui “profesionist”, timid, nesigur, dar plin de speranta si cu munca de o viata pusa de-o parte pentru constructia in care va trai poate, pentru restul vietii. Arhitectul care sta intr-un mod autist in fata desenelor sale si care nu incearca sa lucreze impreuna cu clientul, sa-l ajute sa obtina o casa unica, a lui, care sa-i reflecte personalitatea, creaza proiecte care se identifica cu el, nu cu persoana pe care ar trebui sa o serveasca. Sa ii explice, daca e cazul, de ce unele lucruri pe care si le doreste nu se potrivesc in desgn- ul casei, sa le reinterpreteze, daca se poate, sa le prioritizeze… E adevarat ca uneori poate fi frustrant si o adevarata provocare, clientul nu simte spatiile, proportiile, nu intelege schitele, tine mult la propriile idei si e dificil de convins, dar aici intervin abilitatile de comunicare ale unui bun arhitect.
Amandoi sunt vinovati si amandoi ar trebui sa stie ca, fara un dialog functional, fara incredere reciproca, fara implicare, rezultatul nu va multumi pe nimeni.
…si de aici disfunctiile pe care le vedem pretutindeni in jurul nostru.