Plan final… 5
Stiu ca am ales bine meseria de arhitect. Imi place sa fiu arhitect. Imi place pentru sentimentul placut pe care il am cand ajung la o rezolvare, cand gasesc solutia perfecta la tema trasata de clientul meu. Placuta e si cautarea, explorarea fiecarei variante, drumuri inchise, drumuri care se deschid, fundatura, intoarcere pe traseul initial, ca intr-un labirint in care cauti in fiecare cotlon dupa posibile comori, caci fiecare traseu poate fi un posibil raspuns si e pacat sa nu le incerci pe toate, pentru a fi sigur ca ultimul este cel mai multumitor, din toate punctele de vedere. Ceva asemanator simteam in anii de scoala, cand se intrezarea brusc solutia unei probleme de geometrie.
Imi place sa explorez, sa caut, sa imi pun intrebarea “dar ce ar fi daca”, in primul rand pentru mine, si pe urma pentru multumirea clientului meu. Realizez asta acum, cand el imi spune sa fac ceva repede, sa nu-mi ia mult timp ca e grabit si nu are multi bani de dat pe proiectul meu. Chiar daca il displac si chiar daca imi irosesc timpul, aleg de fiecare data sa ignor vorbele lui si ma afund in jocul placut de imblanzire a formei si transpunere a ideilor in linii si volume- planuri si fatade si volume si inapoi la planuri…inainte si inapoi, pana cand drumul devine clar si nimeni nu imi poate argumenta contrariul. Pentru ca, am incercat deja, tot.
Iar el, beneficiarul grabit, vede doar ultima mea schita, o comenteaza sau nu, o vrea modificata total, (schimband datele de tema), sau doar usor cosmetizata, sau poate e si el la fel de fericit ca mine. Intotdeauna insa, fara sa cunoasca procesul si framantarile care au generat gloriosul plan… 5, priveste apatic la hartiile printate oftand printre dinti – “Haideti, domnu’ arhitect, si chiar nu se putea mai repede?”…
