Aici, sau la pachet?…
Zambind domnitei agitate care imi furnizeaza junk-ul vinovat dar extrem de ademenitor, constat ca, si de asta data, procesul de consum al produsului se va desfasura in alt loc decat spatiul delimitat anume in acest scop. Sa fie lipsa de timp cea care ma trimite pe alt scaun, in alt cadru sa savurez minunea apetisanta, sa fie dorinta de a avea o alta perspectiva in fata, o digestie de succes necesitand si o priveliste mai acatarii decat cea standard in astfel de localuri, sau sa fie, pur si simplu, obisnuinta de a nu sta locului, de a fi intr-un perpetuum mobile?
Evrika, imi spun, asta trebuie sa fie. M-am invatat sa ma misc in continuu, am n-am treaba, iar ritmul asta dracesc mi-a intrat in sange si in toti porii, si imi dicteaza reactii subliminale chiar si la alegeri de-astea marunte, sugrumand amigdala si incetosand neocortexul. Sigur ca alerg in toate directiile, dupa fii-mea in parc, la cumparaturi, intalniri cu beneficiari, medici, gradinita, franturi de viata sociala. Dar sa ajungi sa nu poti sta locului nici ca sa mananci, sa ajungi intr-un loc si in doua minute sa te ridici ca sa pleci iar la drum, cand nu te preseaza, in fapt, nimic, e mai ceva ca sindromul piciorului nelinistit, e un indicator al caruselului de viata nebuna ce traim si noi astazi. O, unde sunt zapezile de altadata, zilele lenese cand priveam norii de pe cer si aveam rabdarea sa ii vedem miscandu-se, ba chiar le gaseam potriveli de forme cu animale fantastice… cand numaram masinile de pe strada, pe culori, cate albe, cate rosii, cate albastre, sau urmaream umbrele frunzelor pe zidurile caselor… Mi-e tare dor de starea de a nu face nimic, absolut nimic. Dar sunt sigura ca inchizand ochii si incercand sa patrund din nou in starea de gratie dolce far niente, as constata ca nu, nu se mai poate atinge acea Nirvana. Acel univers e inchis, pecetluit, iar creierul meu se invarte in continuu ca un apucat, trimitandu-ma spre task-urile zilnice.
Deci, la pachet.