Arhitectul functionar

, 1 Comment

functionar– Aaa…Buu-naa… sunt Icsulescu si am fost arhitect functionar…aproape 5 ani…gata, am spus-o. Soc si groaza, domnii din fata mea se incrunta, o doamna lesina.

– Buuna Icsulescu… ne bucuram ca v- ati facut curaj sa ne impartasiti povestea dvs, intervine terapeutul. Va rog, va rog, cu calm, …domnul Icsulescu face un efort vizibil sa discute cu noi azi. Continuati. Cum s-a intamplat? Ce v-a putut determina sa faceti o astfel de alegere?

– A fost o greseala…stiu…suspin eu. A venit criza, nu mai aveam proiecte, am panicat. Mi-au spus ca e un lucru nobil…ca Orasul, chiar Tara are nevoie de oameni tineri si bine pregatiti…ca, daca toti fugim de lucrul la stat si ne ascundem in spatele birourilor noastre albe din casele noastre albe, va fi haos…haos in arhitectura si urbanism…asa caa…of, a fost groaznic ..immmm..(suspine in surdina).

– Haideti, adunati-va si continuati. Toti facem greseli.

– Aaa..da. Intai m-au ostracizat colegii. Nici ei nu o duceau prea bine cu lucrul, dar au rezistat. Au inceput comentariile rautacioase si ironiile- ma voi prafui si stafidi, ma vor acoperi moliile la un birou maro scorojit, lipit cu scotch; pe urma au devenit agresivi- pentru asta am facut atata amar de scoala, sa ajung la egalitate (sau mai jos) cu ceilalti functionari, ce au poate o facultate facuta la fara frecventa…si stampila? nu o mai ai? …si ce faci acolo?? A. Nu mai lucrezi nici in Acad, nici in 3D…scrii in Word. Aici privirile au devenit grave, superioare, dar si compatimitoare. Saracul Icsulescu.

– Bun, bun, dar ce faceati? Macar ati realizat ceva demn de idealurile avute la angajare?

– Aa..nu, nu cred. Am incercat. Asta da. Stiti cum e? Acolo ai un sef, peste el mai e unul, inca unul, pe urma mai sunt inca 3 sau patru si ultimul, al mare. Toti trebuie intrebati daca poti face ceva ca sa ajuti tara asta. Si nu asa…in scris. Scrii frumos, un text clar, cu Times New Roman de 12 (suspine in public). Daca nu e clar pentru vreun sef, primesti textul inapoi sa reformulezi. In timp, inveti sa scrii asa incat sa nu se mai intoarca. E greu, e alt limbaj, cu totul altul, sunt formulari cu care noi, arhitectii, nu suntem invatati. Dar, om inteligent cum sunt, am razbit. Am scris mesaje perfecte. Am asteptat luni, chiar ani, sa primesc raspuns la ele. Erau, stiti, modificari de legi, propuneri de proiecte, de evenimente care sa miste lucrurile, sa reuneasca minti si suflete si experiente si…Freamat in public.

– Bine. bine, divagati. CE s-a intamplat?

– Nu se aprobau de sus. Sau nu se intorceau- s-au mai pierdut pe traseu… stiti, ca in Kafka… M-au strivit, m-au mototolit, mi-au rupt sufletul liber de om care spune ce crede cu firesc si deh, ironie… Nu zic, unele lucruri s-au intamplat, s-au miscat rotitele, dar cu ce pret?… sunt o umbra…un arhitect trist…iimmm…

– Adunati-va, va rog. Nimeni nu v-a tinut ACOLO cu forta! Mai aveati colegi arhitecti?

– Mai erau cativa, la fel de ezitanti si confuzi ca mine. A, mai circula si o legenda ca undeva, intr-un birou intunecos, dupa niste harti care trebuiau casate mai era un arhitect in varsta; dar nimeni nu mergea acolo pentru ca, se zice, devenise violent cu cei care ii deranjau meditatia si solitudinea. Raspundea, totusi, la email. Cat despre mine, intai am sperat ca lucrurile se vor schimba. Dar am ajuns sa ma schimb eu. Mi-au zis si ca ma imbrac ca un arhitect si ca trebuie sa schimb si asta! aaaa… immm…Pe urma, a urmat razboiul psihologic. Eram bombardat in continuu cu frica si senzatia ca orizontul e inchis pentru mine. Pentru asta, se foloseau cuvinte/ fraze cheie precum- criza, someri, viata e grea, nu gasesti de lucru, nu ai ce face, esti norocos ca esti la noi, esti printre cei alesi… Dar, intr-o zi, m-am privit in oglinda si am pus punct. Nu mai vreau sa fiu functionar- nici macar unul de elita- hulit de public, dispretuit de breasla si cu stima de sine cazuta pe undeva, pe langa stampila de arhitect. Nu sunt facut pentru jobul asta. Ma intorc la biroul meu alb!

– Bravoooooo!… (sustinere generala).