In parc
Cu un icnet stapanit de efort reusesc sa imping caruciorul pe trotuar. Imi indrept spatele si ajustez tinuta. Imi suflu bretonul rebel si ma uit en passant in geamul unei masini parcate- rau, dar se putea si mai rau. Evaluez situatia- uitat servetele, palariuta, minge. Nu ma mai intorc. Parcul e aproape, mai trebuie sa traversez o strada si gata, urmeaza doua ore de obosit si asudat copil si mama, dupa care somn, daca avem noroc, amandoua odata. Bun, lalaim un cantecel, numar pana la 10, iaca cutu, bebe, tramvai. Am ajuns.
Moment scurt de relaxare, caci verdele copacilor si floricelele proaspat plantate au acest efect terapeutic. Imi amintesc proiectul de parc din anul 5, cand am tot rasucit conceptul cu prietena mea partener de proiect pana in ultima noapte, gandind alei si tratand parcul ca un volum, cu straturi si grosimi, tuneluri si oglinzi de apa. Spre dimineata, ea trasa cercuri pe minunatul plan, eu scriam rapid- plop, plop, stejar, brad… Ce vremuri! Am retinut totusi esentialul, cateva principii de amenajare, precum faptul ca speciile trebuie alese astfel incat sa infloreasca progresiv.
Din fata, se apropie la unison grupul sudat de mamici cu carucioare, o categorie nesuferita mie, pe care incerc sa o evit la fiecare plimbare. Cotesc deci, in ultima secunda pe o alee paralela si ma reped spre locul de joaca, tinta principala a escapadei matinale. Cele cinci mamici antipatice imi anticipeaza parca miscarea si ma urmaresc, ocupand intreaga latime a aleii, asa inseriate cum merg ele. Ajung si ele la leagane si imi urmaresc, cu ochi curios si critic ritualul de joaca cu cea mica- leagan, alergat dupa porumbei, tobogan, calut, etc. Nu mai stiu de la ce a pornit schizma asta, dar ce-i drept, prea sociabila nu sunt oricum. Poate de pe cand ieseam cu fetita in port bebe si zaceam pe cate o banca cu ochii carpiti la inceput de zi, lipsindu-mi total cheful de conversatie exuberanta. In plus, doua fumeaza, asa ca le ocoleam cu gratie din motive obiective. O a treia se simte pierduta fara celelalte si are o acuta nevoie de companie, lipindu-se de oricine plimba un copil spre alungarea plictisului si imbogatirea cunostintelor intre ale mamiceniei- ce mananca, cat si cand, cat doarme…vaccinat sau nu si de ce, de cand merge, ce cuvinte spune. Urmeaza comparatii si sfaturi- nu e prea gras/slab copilul? Vai, dar al meu stie DEJA nu stiu ce. Liderul trupei este o femeie voinica si incruntata care nu se afla pesemne la prima experienta de gen, spun asta atat prin prisma sigurantei aratate in manevrarea kinderului, cat si, sa ma ierte, a varstei domniei sale. Aici am comis- o grav intr-una din zile, cand impingand noi sincron leaganele cu copii si dupa ce mi-a spus sec ca am imbracat-o prea subtire pe a mea copila, am considerat sa rup tacerea un pic prea grea, segmentata doar de scartaitul leaganului, complimentand-o in legatura cu nepotica ei. E fii-mea, mi-a spus scurt, suierand printre dinti. Cam asta a fost.
Ei, nu-i bai. Conteaza bucuria celei mici, baia de soare, aerul ceva mai imbibat de oxigen decat in casa. Socializarea ei, va fi cu siguranta realizata mai tarziu, la gradinita. Socializarea mea, cu straini, bone, bunici sau mamici, este departe de a fi un deziderat. La drum iar, la impins caruciorul printre porumbei si pe urma sa cotim un pic pe stradute, sa vad cum a mai avansat constructia unei case tare cochete, a carui arhitect mi- a fost profesor…