La Therme, cu ochii pe pereti

, , 1 Comment

“… apă, lumină, natură, senzorial, imaginație, memorie, corp uman, spațialitate, materialitate, vis”.

Asa am citit intr-un articol ca defineste arhitectul coordonator al lucrarii atmosfera creata de el la Therme in zece cuvinte (arh. Adrian Spirescu). Datele tehnice privind constructia sunt cel putin impresionante- apa termala este adusa de la o adancime de 3100 de metri (distanta comparabila cu lungimea Caii Victoriei), acoperisul retractabil este cel mai mare construit intr-o zona seismica, iar fatada autoportanta a corpului cu accesul are o deschidere de 43 de metri intre stalpi, cea mai mare din tara. Sensibila cum sunt, ma incanta si sa aud ca mamutul construit se autosustine din punct de vedere energetic in proportie de 90% (energie regenerabila) si ca s-a investit mult in spatii verzi, complexul adapostind si cea mai mare gradina botanica de la noi.

Am vrut sa experimentez si eu, ca tot omul, cum e sa te balacesti acolo in ape termale, printre plante, dar si sa vad cum a reusit echipa de proiect sa stimuleze toate simturile vizitatorului prin limbaj arhitectural. Sa pipai, sa miros, sa cercetez. Si am fost, am vizitat termele chiar de doua ori.

Am remarcat, la propriu en passant, placari cu Corian ale peretilor, stuctura din lemn lamelar a grinzilor care sustin acoperisul din zona Galaxy, ardezia de pe acoperis. Vitraje generoase, joc cu lumina naturala si artificiala, muzica discreta. Placari de pardoseala cu marmura, lemn, ardezie, imbinari frumoase, decupaje atent executate in jurul arborilor de tot soiul. Dupa care am fugit dupa copii prin piscina cu valuri.

Caci da, data fiind prezenta solicitanta a fetelor, nu am putut studia prea mult obiectul de arhitectura. As fi stat mai mult cu ochii pe pereti, as fi cautat, prin prisma formarii mele, sa inteleg mai bine lucrurile. Ca simplu beneficiar de centru spa insa, m-am bucurat copios de momente si m-am concentrat pe cladit amintiri. M-am retras in forta, cu copilul zbierand indignat ca trebuie sa plece, incercand cu o mana sa il schimb in haine decente si cu alta sa il impiedic sa evadeze pe sub usa vestiarului. Care usa (usi, pentru ca sunt doua), nu m-am prins oricum cum se blocheaza, moment trecator de frustrare si neincredere totala in gandirea logica cu care sunt inzestrata. M-am mai linistit afland ca mai sunt si altii care nu trec testul usii de vestiar, cautand solutia in clipe zen, nu cu copilul urland disperat alaturi. (Intre timp, am aflat cum, ingenios dar riscant ca solutie ce ar trebui sa fie accesibila oricarui utilizator).

Pe scurt, cat am vazut, am apreciat din plin efortul investit, conceptul si executia. Dincolo de detalii si de arhitectura am inchis ochii si am simtit magnetismul acestui loc… si am stiut ca voi reveni.