Vesnic verde
Micul autobuz care face curse intre Bucuresti si localitatile limitrofe e ticsit de oameni agitati si nervosi. Aerul conditionat e defect, asa ca marul discordiei este, fireste, geamul deschis cu repercusiunile sale nefaste asupra sanatatii. Cum jumatate dintre ocupantii autobuzului doresc sa respire iar cealalta sa naduseasca, discutiile sunt aprinse si cat se poate de academice. Ma uit pe fereastra, cautand un coltisor fericit la mine in amintiri- valuri, cirese, strungareata Ilincai. Intre timp, una dintre tabere a castigat, intrucat doamna bataioasa care isi proteja urechile de curent a coborat intr-o statie, dezechilibrandu-si echipa a carei sefa se proclamase acum zece minute. In absenta liderului, tabara ferestrelor inchise si-a pierdut aplombul si priveste confuza la ferestrele care se deschid iar, nu se stie pentru cat timp.
Un usor rau de masina ma forteaza sa ma uit pe geam, mi-e aproape imposibil sa citesc. Depasim centura, lacul Straulesti, traversam si Mogosoaia. Din loc in loc, la sosea sunt tarabe cu ghivece cu flori de vanzare, multe mai frumoase si cu siguranta mai ieftine decat cele cumparate de mine- un mic conifer numit Cupressus, crizanteme galbene, doi trandafiri pitici si o planta pentru rocarie. Sunt plante alese cu un scop precis, sa reziste la ger, la seceta, sa infrumuseteze un mormant.
Din pacate, un procent ridicat dintre florile care poate ca ar bifa toate aceste conditii sunt pur si simplu furate, ceea ce e deprimant si revoltator totodata. Nu m-am gandit pana acum, la rece, cum as amenaja peisager un mormant, cu ce fel de plante, cu ce dominanta, in ce culori. Poate ca e o nisa de luat in calcul- arhitect de locuri de veci.
Niciodata nu m-am gandit de la ce vine “veci”, l-am luat ca atare. Totusi, intre veci, vecie si veac e ceva distanta, clar sunt rude prin alianta.
Ce sunt vecii si ce sunt locurile lor, ma intreb, filosofand de doi lei, ca sa uit de manelele ce razbat prin castile colegului meu de drum, ce sa fac daca am auzul prea bun…. Chiar si sintagma “vesnic verde” capata acum o conotatie noua, mai serioasa, mai trista, din familia vecilor, cu care se asorteaza.
Am ajuns. Ma indrept intai catre casa bunicilor, de unde trebuie sa iau cu mine manusi de gradinarit, sapaliga si cata apa pot cara. Micul cimitir parohial nu beneficiaza de conditii civilizate, precum fratii lui aflati in gestionarea primariilor si nu a unei biserici. Nu are alimentare cu apa, toalete, paza. Sau poate, in micile orasele, asta e realitatea, exceptia devine regula si orice zvac de a clatina sistemul este futil, dezarmant si dauneaza sanatatii tale mintale si fizice. E ca efortul de a te catara afara dintr-o mlastina, cand fiecare pas si fiecare zbatere te trage mai puternic in adancuri, in loc sa te salveze. Sau poate ca nu, sunt doar eu mai abatuta azi si maine va fi mai bine.
Mai departe, nu sunt multe de spus. Se pacaleste tristetea, se concentreaza atentia pe lucruri simple precum smuls buruieni si plantat flori. Pamantul e uscat si sfaramacios. Am mai cumparat un bidon de apa de 8 l dar tot nu stiu daca e suficienta pentru plantele proaspat sadite. Ma bucur ca lavanda are inca flori si ca puietul de Tamarix e viguros si verde. Sper ca la anu’ sa se umple de flori mici si roz. Intrucat statea prea aplecat, l-am tensionat de gardut cu o bucata de elastic cumparata de la buticul de unde am luat si apa. Langa el am amplasat tufa de crizanteme galbene, iar langa Cupressus cei doi trandafiri pitici, infloriti si vioi.
Ma retrag in statia de autobuz, ametita de cuvintele unei doamne care a tinut sa interactioneze cu mine, dupa ce mi-a spionat actiunile de gradinar amator. Asa-i viata, cu de toate, sa fim tari. Merg la liturghie? Nu?… foarte rau, sa merg. Sa pun mana pe carte. Pe Acea carte. Altfel, se pare ca suntem pierduti.