Ne facem arhitecti?
Fierbere mare pe un grup de discutii creat pe Facebook pentru arhitecti, urbanisti, etc., pe tema neocuparii locurilor la Mincu, in urma sesiunii de admitere. Prin urmare, s-a organizat si o a doua sesiune, fapt fara precedent. Vorbim de o facultate la care accesul e conditionat de un examen dificil, specializat (desen, perspectiva, geometrie descriptiva), la care sunt testate aptitudini pe care nu le deprinzi in liceu, prin urmare este nevoie de minim un an de pregatire suplimentara sustinuta. Vorbim de un concurs la care isi incercau norocul minim 3 doritori pe un loc, la care se pica si se reincerca in anul urmator, caci drumul spre profesie este lung, frumos si colorat, iar mirajul unei studentii in care iti cari cu mandrie teul prin metrou a prins ani buni la tinerii absolventi de liceu, convinsi sau nu ca asta e drumul lor in viata. Dar despre asta, am mai scris.
Acum, tinerii par sa evite o scoala pentru care trebuie sa te decizi din timp si sa muncesti mult. O scoala grea, lucru care poate presupune sa nu finalizezi studiile. O scoala care nu te pregateste cu adevarat pentru profesie, multi arhitecti negasindu-si un parcurs profesional multumitor nici dupa zece ani de lucrat pe branci prin diverse firme private si pe cont propriu. Este o meserie care presupune raspundere, seriozitate, rigurozitate, genereaza stress, dar nu recompenseaza toate acestea. Iata de ce, multi arhitecti renunta la proiectare si activeaza in alte domenii, conexe sau nu pregatirii lor initiale. Iar generatia tanara vrea flexibilitate, rezultate, viteza. Poti respira design si prospetime si intr-o firma de publicitate, lucrand la designul unui produs, la un brand, sunt mii de oportunitati acum, care nu existau pe vremea lui Mies van der Rohe sau Corbu sau Philip Johnson. Iar ei au fost zei, iar altii asemeni lor si-au incrustat numele pe placute in marmura pe cladirile proiectate si construite fidel, dupa proiect.
Adevarul e ca mi-a placut in scoala. Nu stiu daca as mai repeta-o, probabil ca as compara ce e acum cu ce a fost atunci, si probabil ca ar castiga sentimentalismul in fata ratiunii, obiectivitatii. Eu n-am stiut ce ma asteapta nici pe parcursul studiului, nici dupa finalizarea acestuia, nu mi-am facut planuri de cariera sau scenarii, simulari financiare, nu am urmarit decat sa invat ceva ce imi placea.
Dar, pornind de la situatia data, locuri necompletate la facultatea de arhitectura, poate ca dinamica societatii nu s-a mulat pe dinamica invatamantului de arhitectura si unele schimbari ar fi benefice, incepand cu modalitatea in care este evaluat doritorul de arhitectura si terminand cu continutul cursurilor oferite pe parcursul anilor de studiu; poate ca intelegerea meseriei de catre public ar ajuta in cazul de fata; poate ca statutul profesionistului trebuie regandit, pentru o reasezare a profesiei ca perceptie, prestigiu si beneficii, lucru care ar atrage dupa sine doritori. Ajustari se pot face si este bine sa fie gandite si puse in practica. Dar scoala nu te pregateste pentru meserie nicaieri in lumea asta. Unele sunt poate mai aproape de deziderat decat altele, dar criza in acest domeniu este, sunt convinsa, universala.