Acum multi ani
Se peterecea pe cand aveam jumatate din anii si (poate) din mintea de acum, intr-o noapte geroasa si senina. Frigul intra in valuri prin fereastra deschisa, lasata asa anume ca sa minimizam efectele vaporilor de adeziv si lac care odata inhalati au produs, cu siguranta, cateva sechele la nivel neuronal – dar si hohote de ras imposibil de oprit in mod voluntar.
Da, au fost timpuri bune, cand lucram razand ad litteram in noaptea dinaintea predarii la nu stiu ce proiect de echipa, la care era obligatorie o macheta, iar noi, creative, alesesem sa lipim zeci de foi subtiri de furnir gasite prafuite printr-o boxa de bloc, strat peste strat, pentru curbele de nivel, pentru textura si volum si lac pentru culoare si luciu…era ceva cam asa:
in fundal lalaia ceva pe un device muzical, nu foarte performant, ceva teribil de girlish, Cat Stevens sau Bob Dylan sau Lou Reed (ah, Songs for Drella…), iar noi marcam cu voci ragusite de la super glue pasajele mai dramatice… Biroul era acoperit de plansete, foi, foite, creioane, acuarele, cuttere, teuri, resturi de furnir, cani cu cafea, farfurii cu cartofi prajiti…
A fost cu siguranta o predare memorabila – la final, macheta enorma ca dimensiuni cantarea si prea mult ca sa o putem deplasa cu autobuzul. Doua fete incercanate nu mai radeau de mult, dar iesise bine si un parinte grijuliu le- a asigurat transportul cu masina la facultate. Restul, mai conteaza? Cand ma uit inapoi nu vad nici nota, nici proiectul, vad doar veselie si pasiune… fara de care, in orice timp, context si la orice varsta, arhitectura chiar nu are niciun sens.